Tratamentul acut și gestionarea post-acută a pacienților cu AVC reprezintă o sarcină complexă care, în mod obișnuit, nu poate fi efectuată decât de așa-numitele „spitale pregătite pentru AVC”.

Aceste spitale au echipamente și protocoale specializate și trasee bine exersate pentru a se asigura că pacienții cu AVC sunt tratați cât mai repede și mai sigur cu putință. 

Un sondaj realizat într-o țară europeană a arătat că 134 spitale internau pacienți cu AVC într-un an dat, dar numai 34 dintre aceste spitale ofereau pacienților tratamentele recomandate de liniile directoare. Un pacient care ajungea într-unul dintre cele 100 spitale care internau pacienți, dar nu îl trata adecvat, avea șanse mai slabe să supraviețuiască AVC-ului cu viața neafectată.

La fel cum nimeni nu ar duce o femeie gravidă care a intrat în travaliu la un spital de ochi pentru a naște copilul, nici pacienții cu AVC nu trebuie internați în spitale care nu îi pot trata. Nu ne putem aștepta ca publicul să știe ce spitale sunt „pregătite pentru AVC” și care nu sunt; asta nu este fezabil. De aceea trebuie să pregătim personalul de pe ambulanță să știe.

Prin urmare, cel mai bun lucru pe care îl putem face atunci când AVC-ul atacă este să nu conducem la cel mai apropiat spital și să nu sunăm un prieten, ci să chemăm imediat ambulanța. Personalul de pe ambulanță va ști ce spital poate oferi pacientului cele mai bune șanse de a primi rapid tratamentul adecvat.